Ce faci dacă ți se face rău în timpul RMN-ului?
Zgomotul e primul lucru care surprinde pe toată lumea. Te aștepți la ceva discret, ca la o ecografie, și în loc de asta auzi o bătaie metalică ritmică, un fel de ciocan pneumatic care lucrează la câțiva metri distanță. Adaugă tunelul îngust, masa tare sub spate și obligația de a sta nemișcat douăzeci de minute, și înțelegi de ce atâția oameni ajung să se întrebe, exact în mijlocul examinării, ce fac dacă li se face rău.
Răspunsul scurt e că ai un buton în mână și îl apeși. Răspunsul lung, cel care chiar liniștește, ține de ce se întâmplă imediat după ce îl apeși și de motivele pentru care ajungi să simți ceva neplăcut. Majoritatea acestor motive sunt banale, previzibile și, în bună parte, se pot evita cu câteva minute de pregătire.
Cum arată examinarea din interior, pe scurt
Aparatul e, în esență, un magnet foarte puternic în formă de cilindru. Te întinzi pe o masă care alunecă înăuntru, iar peste zona examinată se așază o bobină, un cadru de plastic care culege semnalul. Nu se folosește radiație ionizantă, deci nu e nimic asemănător cu o radiografie sau cu un computer tomograf.
Durata variază mai mult decât se așteaptă lumea. O coloană lombară se rezolvă în cincisprezece minute, un RMN cerebral cu substanță de contrast poate ajunge la treizeci și cinci, iar unele protocoale complexe trec de patruzeci. Tehnicianul te urmărește tot timpul printr-un geam și pe o cameră video, iar prin interfon îți vorbește între secvențe.
Bătăile acelea metalice vin de la bobinele de gradient, care vibrează scurt și puternic ori de câte ori se comută curentul prin ele. Fiecare secvență are propriul ritm, așa că sunetul se schimbă la câteva minute. Dopurile de urechi și căștile reduc mult din el, iar la clinicile care oferă muzică diferența e chiar mare.
De ce ți se poate face rău în tunel
Senzația de rău în timpul unui RMN are rareori legătură cu magnetul în sine. De cele mai multe ori cauza e simplă și ține de poziția corpului, de stomac, de circulație sau, cel mai des, de cap. Merită să le iei pe rând, pentru că fiecare are o soluție diferită.
Anxietatea și claustrofobia
Cea mai frecventă cauză de disconfort sever rămâne anxietatea. Procentele raportate în literatura medicală variază destul de mult, în funcție de tipul aparatului și de modul în care e definită reacția, dar vorbim, în general, despre câteva procente din pacienți care nu reușesc să termine examinarea și despre un grup mult mai mare care o duce la capăt cu greu.
Ce simți e destul de tipic. Inima începe să bată mai repede, respirația devine scurtă și superficială, transpiri, apare senzația că nu ai destul aer și impulsul foarte concret de a ieși de acolo. Aerul nu lipsește, tunelul e ventilat și deschis la ambele capete, dar creierul nu prea ascultă argumente în momentul acela.
Poziția, imobilitatea și circulația
Statul întins pe spate, complet nemișcat, e mai greu decât pare. Oamenii cu probleme lombare simt de obicei o durere surdă care crește după zece minute, iar cei cu umărul sau șoldul sensibile încep să caute o poziție mai bună fix atunci când nu au voie să se miște. O pernă sub genunchi rezolvă surprinzător de multe cazuri, dacă ceri asta înainte.
La final apare o altă situație clasică. Te ridici prea repede de pe masă după douăzeci de minute de imobilitate, tensiunea scade brusc și vine amețeala. Nu are legătură cu aparatul, e o reacție ortostatică obișnuită, dar sperie pe toată lumea. Se previne stând întâi câteva secunde așezat pe marginea mesei.
Femeile însărcinate, în special în a doua jumătate a sarcinii, pot simți greață și slăbiciune când stau mult timp pe spate, pentru că uterul apasă pe vena cavă și reduce întoarcerea sângelui către inimă. Personalul știe fenomenul și poate modifica poziția sau poate ridica ușor partea dreaptă cu o pernă. Trebuie doar să spui că ești însărcinată, de la programare.
Amețeala dată de câmpul magnetic
Efectul e real și bine documentat, mai ales la aparatele de trei tesla. Când te deplasezi prin câmpul magnetic, deci în special la intrarea și la ieșirea din tunel, urechea internă poate transmite creierului o informație ușor eronată despre mișcare. Rezultatul e o senzație scurtă de rotire sau de plutire, uneori un gust ciudat în gură.
Senzația trece în câteva secunde și nu lasă nimic în urmă. Se atenuează dacă masa intră și iese mai lent, lucru pe care tehnicianul îl poate face fără probleme dacă îi ceri. Ochii închiși în timpul deplasării ajută și ei, pentru că elimină conflictul dintre ce vezi și ce simți.
Stomacul gol și glicemia
Anumite examinări cer post alimentar, de pildă cele de abdomen sau colangiografiile prin rezonanță magnetică. Un om care nu a mâncat de șase ore, s-a trezit devreme, a condus prin trafic și mai are și emoții devine un candidat perfect pentru transpirații reci, greață și senzație de leșin. Nu e nimic misterios acolo, e pur și simplu hipoglicemie plus stres.
Merită întrebat exact ce reguli se aplică la examinarea ta, pentru că multe protocoale nu cer post deloc. Iar când postul e obligatoriu, apa simplă e de obicei permisă până aproape de examinare. Detaliile astea se clarifică într-un minut la telefon, la programare.
Butonul din mână și de ce contează atât de mult
Înainte să te bage în aparat, tehnicianul îți pune în palmă o pară de cauciuc legată printr-un tub, sau un buton pe fir. O strângi și în camera de comandă se aude un semnal. Asta e ancora ta pentru toată examinarea și, sincer, cred că e cel mai subestimat obiect din toată radiologia.
Mulți pacienți nu îl folosesc pentru că se simt prost, ca și cum ar strica ceva sau ar deranja. Nu strici nimic. Tehnicienii se așteaptă la asta, o parte dintre examinări se opresc și se reiau, iar o secvență ratată se repetă în câteva minute.
Cere-i tehnicianului să îl testeze cu tine înainte de a intra în tunel, ca să auzi cum sună și să știi cât de tare trebuie să strângi. Dacă îți scapă din mână în timpul examinării, vorbește tare, ridică ușor mâna sau miști piciorul. Camera video e pornită și te vede tot timpul.
Ce faci în primele zece secunde
Primul lucru pe care nu trebuie să îl faci e să te ridici brusc. Mișcarea într-un spațiu îngust, cu o bobină deasupra capului, se termină de obicei cu o lovitură la frunte sau la cot. Semnalizează întâi și așteaptă două secunde, pentru că răspunsul vine imediat.
În paralel, respiră cu expirul mai lung decât inspirul. Patru secunde inspir, șase sau șapte expir, de câteva ori la rând. Sună a sfat din reviste, dar funcționează fiziologic, pentru că expirul prelungit încetinește ritmul cardiac și taie din spirala aceea de panică.
Ține ochii închiși. Cei mai mulți oameni intră cu ochii deschiși, văd plafonul tunelului la douăzeci de centimetri de față și de acolo pornește totul. Dacă îi închizi înainte ca masa să pornească și îi ții închiși, creierul are mult mai puțin material din care să construiască senzația de închidere.
Și mai e ceva foarte practic. Întreabă prin interfon cât mai durează secvența în curs. De multe ori răspunsul e două minute și jumătate, iar o durată clară, cu capăt, e mult mai ușor de suportat decât un timp nedefinit.
Ce se întâmplă după ce ceri oprirea
Achiziția se oprește, masa iese în câteva secunde și personalul intră în cameră. Te ajută să te ridici încet, îți dă apă, îți verifică pulsul și tensiunea dacă e cazul, și te lasă să stai jos până trece senzația. Nimic din toate astea nu e ieșit din comun pentru ei.
În foarte multe cazuri, cinci minute afară din cameră sunt suficiente ca să poți relua. Se pierde doar secvența întreruptă, care se repetă, iar restul imaginilor rămân valide. Am văzut oameni care au ieșit convinși că nu mai intră niciodată și care au terminat examinarea zece minute mai târziu, fără probleme.
Dacă hotărăști totuși că nu mai continui, nimeni nu te obligă. Examinarea se poate reprograma, iar între timp se pot lua măsuri suplimentare, de la un anxiolitic prescris de medic până la un aparat cu tunel mai larg.
Simptome frecvente și ce înseamnă fiecare
Greața
Greața apare de obicei din combinația dintre stomacul gol, poziția pe spate și emoție, iar uneori din substanța de contrast. E important să nu încerci să o ascunzi, pentru că voma în poziție culcată, cu capul fixat, e singura complicație cu adevărat neplăcută din tot scenariul. Semnalizează la primul val, nu la al treilea.
Personalul scoate masa, te așază, îți dă un pahar cu apă rece și, la nevoie, o medicație antiemetică. De multe ori trece de la sine în două minute, odată ce ieși din tunel și te ridici puțin.
Senzația de căldură
O încălzire ușoară a zonei examinate e normală și vine din energia de radiofrecvență absorbită de țesuturi. Aparatele lucrează sub limite stricte, verificate automat, iar la trei tesla senzația e ceva mai evidentă decât la un tesla și jumătate. Un val discret de căldură pe spate sau pe abdomen nu înseamnă nimic îngrijorător.
Ce nu e normal e o senzație de arsură punctiformă, într-un singur loc. De obicei asta apare acolo unde pielea atinge pielea, unde un cablu face buclă sau unde ai uitat pe tine ceva metalic. Se rezolvă în zece secunde, cu o pernuță pusă între suprafețe, dar numai dacă anunți.
Tot aici intră plasturii medicamentoși cu folie metalică, unele produse cosmetice cu particule metalice și hainele cu fir argintiu. Se scot înainte, iar dacă folosești plasturi transdermici merită să întrebi medicul cum procedezi.
Furnicături și tresăriri musculare
Uneori simți o furnicătură sau o tresărire scurtă a unui mușchi, mai ales pe spate, umeri sau șold. Fenomenul se numește stimulare nervoasă periferică și apare din comutarea rapidă a gradienților. Nu e periculos, dar e util să îl anunți, pentru că tehnicianul poate ajusta parametrii secvenței.
Un detaliu care ajută mult, dar la care nimeni nu se gândește, e să nu ții mâinile împreunate și picioarele încrucișate. Bucla închisă formată de brațe favorizează exact aceste efecte, așa că pozițiile cu membrele lipite unele de altele se evită.
Palpitații și lipsă de aer
În marea majoritate a cazurilor, palpitațiile din timpul unui RMN sunt de natură anxioasă. Apar odată cu respirația scurtă și cu senzația de nod în piept, și se atenuează cu tehnica de respirație de mai sus. Dacă ai o afecțiune cardiacă cunoscută, spune asta din start, ca personalul să știe ce urmărește.
La examinările de abdomen se cer apnee de cincisprezece sau douăzeci de secunde, repetate de mai multe ori. Nu toată lumea poate face asta, mai ales pacienții cu boli pulmonare, iar încercarea de a rezista cu orice preț produce exact senzația de sufocare. Spune-i tehnicianului cât poți ține, pentru că majoritatea protocoalelor au variante mai scurte.
Tuse, mâncărime și nevoia de a înghiți
Sunt mărunțișuri, dar strică imaginile și enervează teribil. Nasul începe să mănânce fix când nu ai voie să te miști, gâtul cere o înghițitură, iar tusea vine din senin. Nimic din toate astea nu e o urgență, însă merită semnalizat între secvențe, când tehnicianul îți vorbește.
Un truc simplu, învățat de la un radiolog, e să îți freci discret nasul de suprafața bobinei dacă poziția permite, sau să ceri o pauză de zece secunde între două achiziții. Zece secunde nu strică nimic, iar o secvență compromisă de mișcare înseamnă încă patru minute în plus.
Substanța de contrast și reacțiile la ea
Ce simți normal la injectare
Contrastul pe bază de gadoliniu se administrează pe o branulă, de obicei în vena de la plica cotului, în cantități mici, undeva la zece sau cincisprezece mililitri. Cei mai mulți pacienți simt doar o senzație de rece care urcă pe braț și o ușoară presiune. Unii descriu un gust metalic trecător sau un val scurt de greață.
Nu apare senzația aceea de căldură generalizată, cu impresia că faci pipi pe tine, care e specifică substanței iodate de la computer tomograf. Confuzia asta circulă mult și sperie degeaba oamenii care au făcut cândva un CT cu contrast.
Semnele care cer intervenție imediată
Reacțiile adverse la gadoliniu sunt rare, iar cele severe sunt și mai rare, sub o miime din administrări în majoritatea seriilor publicate. Asta nu înseamnă că se ignoră. Mâncărimea care se extinde, urticaria, umflarea buzelor sau a pleoapelor, senzația de strângere în gât, respirația șuierătoare și amețeala bruscă cer semnalizare imediată.
Orice centru care administrează contrast are trusă de urgență și protocol pentru situațiile astea, iar personalul e instruit periodic. Dacă ai avut vreodată o reacție la o substanță de contrast, indiferent de tip, spune asta la programare și repet-o în ziua examinării, pentru că se poate face o pregătire medicamentoasă prealabilă.
Funcția renală contează și ea. Rinichii elimină gadoliniul, iar la pacienții cu insuficiență renală severă se aplică precauții suplimentare, inclusiv analize recente și alegerea unei substanțe din generația nouă, cu profil de siguranță mai bun. Dacă ai o boală de rinichi, du-le rezultatele analizelor cu tine.
Cum reduci riscul înainte să intri în aparat
Ce spui la programare
Conversația de la programare valorează mai mult decât pare. Spui dacă ai claustrofobie sau atacuri de panică, dacă ai dureri de spate care nu te lasă să stai întins, dacă ești însărcinată, dacă ai diabet și dacă ai vreo boală de rinichi. Fiecare dintre informațiile astea schimbă ceva în felul în care e pregătită examinarea.
Separat, se declară toate implanturile și dispozitivele. Stimulator cardiac, implant cohlear, clipuri vasculare, stenturi, pompă de insulină, neurostimulator, proteze, plăci și șuruburi ortopedice, dispozitive intrauterine. Iar dacă ai lucrat vreodată în metalurgie sau ai avut un accident cu așchii metalice în ochi, se face o radiografie de control înainte.
Oamenii care caută o programare pentru rmn Cluj ar trebui să întrebe și lucruri aparent minore, cum ar fi diametrul tunelului, dacă centrul are căști cu muzică și dacă un aparținător poate rămâne în cameră. Diferența dintre un tunel de șaizeci de centimetri și unul de șaptezeci se simte enorm dacă ești o persoană corpolentă sau anxioasă.
Ce faci în ziua examinării
Mănâncă normal, dacă nu ți s-a cerut altfel, și bea apă. Evită cafeaua în exces, pentru că tremuratul și palpitațiile de cofeină se suprapun perfect peste emoțiile de dinainte și se amestecă în așa fel încât nu mai știi ce ți se întâmplă. Du-te la baie chiar înainte de a intra, chiar dacă nu simți nevoia.
Îmbracă ceva comod, fără fermoare, capse, sârme la sutien sau fir metalic. Multe centre îți dau oricum un halat, dar economisești timp și nervi dacă vii pregătit. Ajungi cu un sfert de oră mai devreme, ca să nu intri în tunel cu pulsul la o sută douăzeci după ce ai alergat de la parcare.
Dacă știi despre tine că ești o persoană anxioasă, discută din timp cu medicul care ți-a recomandat investigația despre un anxiolitic ușor. Se ia cu o oră înainte, cu rețetă, și vii cu cineva care să conducă. Nu e un semn de slăbiciune, e o soluție practică folosită frecvent.
Trucuri care chiar funcționează în tunel
Poziționarea cu picioarele înainte schimbă complet experiența la examinările de coloană lombară, șold, genunchi sau gleznă, pentru că îți lasă capul în afara tunelului sau aproape de margine. Nu se poate la toate protocoalele, dar întreabă, pentru că mulți tehnicieni o fac dacă li se cere.
Unele aparate au sisteme cu oglinzi sau prisme montate pe bobina de cap, care îți permit să vezi afară din tunel. Efectul psihologic e disproporționat de mare față de cât de simplu e obiectul. Ventilația îndreptată spre față ajută la fel de mult, pentru că fluxul de aer contrazice senzația de spațiu închis.
Muzica pe căști, un prosop umed și rece pe frunte, o mână de la un aparținător ținută pe gleznă, numărarea respirațiilor, toate au efect. Alege una sau două și stabilește-le înainte cu tehnicianul, nu în mijlocul examinării.
Dacă examinarea trebuie oprită definitiv
Uneori nu merge și gata. Nu e o rușine, nu e un eșec personal, iar radiologii văd situația destul de des ca să nu facă din ea o dramă. Ce contează e ce urmează, pentru că investigația tot trebuie făcută la un moment dat.
Variantele obișnuite sunt reprogramarea cu medicație anxiolitică, un aparat cu tunel larg, un aparat de tip deschis, sau sedarea într-un centru care are anestezist. Aparatele deschise au un câmp magnetic mai slab și, implicit, imagini de calitate ceva mai scăzută, ceea ce le face potrivite pentru unele examinări și mai puțin potrivite pentru altele.
Discută cu medicul curant și dacă o altă metodă imagistică ar răspunde la aceeași întrebare clinică. În unele situații o ecografie sau un computer tomograf oferă informația necesară, în altele rezonanța magnetică nu are înlocuitor. Decizia asta se ia împreună cu medicul, nu singur.
Copiii, vârstnicii și pacienții cu dureri cronice
Copiii mici, în general sub cinci sau șase ani, nu pot sta nemișcați suficient timp, așa că examinarea se face cu sedare sau anestezie generală, într-un centru pregătit pentru asta. Peste vârsta asta, multe lucruri se rezolvă cu explicații pe înțelesul lor, cu o vizită prealabilă în sala de examinare și cu desene animate pe un sistem de proiecție, acolo unde există.
La vârstnici, atenția se mută pe altceva. Auzul slăbit face interfonul greu de folosit, artroza face poziția incomodă, iar scăderea tensiunii la ridicarea de pe masă e mult mai frecventă. Un aparținător care așteaptă lângă ușă și o ridicare în două etape rezolvă majoritatea acestor probleme.
Pentru durerea cronică, întreabă medicul dacă poți lua analgezicul obișnuit cu o oră înainte. Cere perne suplimentare sub genunchi și sub zona lombară, iar dacă protocolul e lung, întreabă dacă poate fi împărțit în două reprize, cu o pauză scurtă între ele.
Ce e normal să simți și ce nu
Ține minte lista scurtă a lucrurilor obișnuite. Zgomot puternic și ritmic, o încălzire ușoară și difuză, o furnicătură ocazională, senzația de rece pe braț la injectarea contrastului, o amețeală scurtă la intrarea și la ieșirea din tunel, un val de nervozitate care vine și trece. Toate astea intră în normalitatea unei examinări.
În partea cealaltă stau semnalele care cer oprire imediată. Arsura într-un punct fix, durerea în piept, dificultatea reală de a respira, mâncărimea care se răspândește, umflarea feței sau a gâtului, greața însoțită de transpirații reci, senzația clară că urmează să leșini. Aici nu aștepți să treacă de la sine, apeși butonul.
Diferența dintre cele două liste nu e mereu evidentă în momentul respectiv, mai ales când ești deja tensionat. Regula practică e simplă. Când eziți, semnalizezi, pentru că o oprire nejustificată costă patru minute, iar o oprire întârziată poate costa mult mai mult.
Cele două minute de discuție care schimbă toată experiența
Diferența dintre o examinare grea și una suportabilă se face aproape întotdeauna înainte ca masa să pornească. Spune-i tehnicianului exact ce te sperie, întreabă câte secvențe sunt și cât durează fiecare, testează para de cauciuc, stabilește un semnal de mână pentru situația în care nu te aude, cere pernele de care ai nevoie.
Oamenii care fac asta ies din tunel povestind că a fost lung și zgomotos, dar suportabil. Cei care intră tăcuți, hotărâți să reziste orice ar fi, sunt exact cei care ajung să apese butonul la minutul șase. Puțină pregătire face mai mult decât multă voință, iar personalul dintr-o clinică de imagistică e obișnuit să răspundă la întrebări, chiar dacă par mărunte.
